Ce se întâmplă când dispare încrederea în stat? Conform definiţiei, statul este o sumă de instituţii care îndeplinesc un anumit scop, ca o expresie a voinţei cetăţenilor – puterea populară. Statul este o putere organizată şi înmânată unor instituţii care au obligaţia organizării teritoriului şi dreptul de a lua decizii obligatorii pentru toţi cetăţenii acelui teritoriu. Prin urmare şi urmând acest fir logic, când majoritatea cetăţenilor sunt de acord că statul nu este de încredere, când dispare încrederea în stat, dispare şi puterea. Statul devine altceva, nu o expresie a voinţei cetăţenilor. Democraţia este ceva ciudat, în care 49% din populaţie este sclava restului de 51%. Sau în cazul românilor, 80% din populaţie este sclava a 20%. Nice, huh? Aici nu există expresia voinţei cetăţenilor, ci a votanţilor.
Scopul statului ar trebui să fie asigurarea securităţii cetăţenilor. Restul e abureală. Comunismul, naţional socialismul, marxismul, toate sunt abureli. Nu au legătură cu ideea de stat. Au legătură cu beneficiile pe care un cetăţean le poate obţine de la stat. Beneficii care sunt mai mari sau mai mici, depinde de bogăţia statului.
Momentan, statul român e pe ducă. În ce sens? Păi nu mai reprezintă voinţa populară, ci voinţa individuală a unor persoane. Persoane care sunt sub 1% din populaţie. Nu se mai poate vorbi de drepturi ale cetăţenilor, ci, vorba lui Carlin, de privilegii. Drepturile sunt inalienabile. Privilegile sunt temporare. Statul român nu poate momentan să asigure nimic. Nici siguranţa sau securitatea cetăţenilor, nici propria sa existenţă. Există un concept care spune că pentru a-şi putea continua existenţa şi pentru a putea deveni şi funcţiona ca o echipă cu adevărat, o grupă de oameni trebuie să elimine sau să reducă individualitatea fiecăruia. Nu credeţi ce se spune la televizor, o echipă bună nu este suma unor indivizi perfecţi sau sclipitor de deştepţi, ci a unor oameni care depind unul de celălalt. Nu există individualitate într-o echipă perfectă. Toţi sunt roboţi şi se aseamănă unor furnici. Totul pentru binele echipei. Drone. Cam aşa s-ar traduce o echipă.
De ce m-am referit la asta? Pentru că modelul de democraţie adoptat de România este prost şi autodistrugător. Statul există pentru ca cei ce lucrează în sistemul public să poată fi plătiţi. Statul există pentru a da ordine, pentru a face legi şi ordonanţe. Statul a devenit ceva de necontrolat, deja. Nu mai e vorba de a ajuta cetăţeanul, ci de a-l supune. Supunerea cetăţeanului este echivalentă cu puterea. Cât timp o mână de oameni pot şantaja un stat prin greve şi manifestări, acel stat nu există. Vă mai aduceţi aminte de primele mineriade? Dar de acea mineriadă care a înfrânt şi luat captivi membrii poliţiei? Îmi amintesc acele imagini cu poliţişti din trupele speciale care şedeau la umbră, sub privirea vigilentă a minerilor din jur, şi care aveau imaginea unor oameni înfrânţi. Aşa m-am simţit şi eu atunci. Înfrânt. De atunci a pornit totul. De la înfrângerea autorităţii.
De ce ar fi statul român falimentar? Ei bine, există o diferenţă între faliment şi distrugere. Falimentul înseamnă incapacitatea de a te gestiona şi de a duce la bun sfârşit contractele existente. Înseamnă incapacitate de plăţi. Înseamnă eşecul unui model de economie, politică şi afaceri. Înseamnă că nu mai poate asigura continuitatea acelui contract social numit Constituţia României.
Nu e treaba mea să dau sfaturi şi mijloace de ieşit din impas. E treaba guvernanţilor. Însă în tot acest talmeş balmeş de ştiri, argumente şi contraargumente, am pierdut din vedere un lucru important. Statul este o manifestare a voinţei majorităţii votante, prin care se acordă acestuia puterea de a lua anumite decizii obligatorii pentru toţi cetăţenii, care să ducă la finalizarea unui anumit obiectiv. Care este obiectivul nostru? Cât de realizabil este acest obiectiv? Cum îl urmărim şi cum controlăm feed-back-ul?
A, era să uit. Principala caracteristică a unui stat ca o sumă a unor instituţii publice trebuie să fie flexibilitatea şi autoritatea. Dacă autoritatea statului nu există, nici statul nu există. Dacă statul nu are flexibilitate, dacă nu urmăreşte continuu îmbunătăţirea sa, este destinat falimentului. Ghici noi unde suntem?
Câte mii de oameni au murit cu speranţa în braţe în ultimii 20 de ani? Câţi oameni încă mai speră ca statul să îi ajute? Câţi dintre aceştia ştiu ce este statul de fapt? Şi câţi dintre cetăţenii noştri iluştri cred că penalizările emise de autoritatea statului sub forma amenzilor şi sancţiunilor sunt opţionale sau ar trebui să fie opţionale, şi câţi cred că statul ar trebui obligatoriu să emită amnistii şi stingere de amenzi pe motive sociale? Pentru că statul dacă nu are autoritate, dacă nu îşi poate impune voinţa asupra cetăţenilor în mod egal şi obligatoriu, nu mai este stat. Este o grupare arbitrară de oameni care plătesc taxe dacă vor, se supun majorităţii dacă vor, fac ce vor indiferent de dorinţa sau libertatea asumată a altora şi doresc doar să fie prelungit acest interval de timp în care pot face exact acest lucru. Puterea generează doar dorinţa de mai multă putere. Puterea corupe. Puterea absolută corupe absolut. Cine are puterea, are şi dorinţa de a ţine cu dinţii de putere. Unii şi-o mai înfrâng, alţii nu. Dar absolut toţi o au.
