Am trecut printr-o perioadă mai nasoală. Căutând doctori să aflu dacă e musai să-mi operez jumătatea urgent în două zile sau are doctorul cela mare specialist şi profesor vreo rată urgentă de plătit, m-am trezit că am trecut ca vodă prin lobodă prin experienţa schimbării prefixului. Care are o cifră interesantă numai bună de stat pe ea în frunte.. Şi am rămas şi cu anumite organe la locul lor, şi cu o părere mai proastă de mine în particular şi generaţia mea în general.
Aşa că, acilea continui cu plângerile mele de zi cu zi. Şi noapte, uneori, dacă nu pot să dorm.
În jurul meu, forfotă zi de zi, în care fiecare fuge, sare, muşcă şi pare tot mai ocupat şi mai îngrijorat, cu varii subiecte de la „Ce trăznet are statul cu ăia de vor fertilizare, iar se iau după biserică?”, la „Ce se va întâmpla dacă intră ţara în faliment, falimentăm şi noi sau numai unii?” cu trecerea absolut firească pe la „Ai văzut ce s-a întâmplat cu pensiile, că vor să le schimbe şi să ne ia pensia?”. O ţară de îngrijoraţi. Fiecăruia îi e tot mai greu să zâmbească, că dau de bănuit, ca în bancul acela în care un consultant financiar vede cum pe lângă geamul lui de la etajul 40 cade în picaj un alt consultant financiar / bancher, şi se gândeşte „Oare ce ştie ăsta şi eu nu ştiu?”.
Ne e teamă de propria umbră. Avem nişte dobitoci care ne conduc, dobitoci nu în sensul de proşti, că nu-s, ci doar răuvoitori. Dacă ar fi proşti, am fi avut deja încă o revoltă „popolară” ca aia din 89, că proşti suntem şi noi că-i suportăm. Până atunci, aşteptăm, că revolta s-a amânat până anul viitor. N-avem nimic de împărţit cu ruşii, cu evreii, cu nimeni. Dar ca la un căţel cu reflexe pavloviene, cum începe să ni se rupă (sau să ni se îndoaie, după unii, să ni se fâlfâie, după alţii) de câte o chestie politicianisto-mediatică, cum ni se flutură prin faţă câte o altă chestie, care mai de care mai „juicy” şi mai demnă de comentarii, care ne distrage atenţia. De la uninominale, la noile plastice ale Nikităi sau ale altei „vedete” autohtone. Noi nu avem atenţie distributivă, şi cred că, în general, poporul român şi nu numai are „attention span”-ul de vreo 2 zile. Nu ne putem concentra pe multe chestii, aşa că prin bombardarea cu atâtea prostii ni se reduce din capacitatea de procesare a creierului, şi aşa redusă. Păcat (nu în sensul biblic, nu sunt de părere că are rost să ne complicăm şi mai mult existenţa cu chestii de astea) că nu avem ceva cu care să opunem rezistenţă. Adică să existe un post de televiziune gen History Channel sau alte chestii de genul ăsta, care să manipuleze, să urle şi să facă scandal tocmai pentru a distruge alealalte televiziuni şi a reseta creierul obosit al românului comun. Fight fire with fire, that is what i want… 😀
Vedeţi, auziţi şi gustaţi zi de zi din fructele amărui ale libertăţilor încălcate şi a bătăilor de joc pe seama celor ce nu se pot sau nu vor să se apere. A fi normal şi cu bun simţ e deja „passe”, tupeul este dictat de cei mai bătrâni sub forma educaţiei „cine-i bun e prost”. Şi mie mi-a fost pus sub nas un astfel de dicton, şi n-ai cum să-l demontezi cu ajutorul realităţii.
După mine, aş vrea să emit câteva chestii interesante sub titlul de păreri proprii şi personale, pe care nu le voi copiate sub nici o formă. Dau dreptul doar să fie plagiate, fără referinţă şi link.
– Educaţie românilor nu se realizează la şcoală sau în familie, ci pe stradă sau la televizor. Aici ziarele au o foarte mică influenţă, doar sub forma tabloidelor şi a micilor fiţuici de scandal, care arată în general culoarea dantelei de pe chiloţii cine ştie cărei „vedete”, sau dacă cunoscutul realizator de filme pentru adulţi Xcsulescu are pe propriia colecţie de lenjerie ceva „skid marks” în jargonul americanizat.
– Toate prostiile care au apărut în obiceiurile românilor după revolu*** adică revolta armată din 89 se datorează televiziunilor şi lipsei regulilor. Cui îi pasă de dragobete, de culoarea lui Moşu Crăciunu ăla roşu, sau de alte chestii gen Hallowcs Eve. În realitate, nimănui. Dar dacă alături unui număr mare de oameni perspectiva unei beţii şi a unei îmbuibări cu tot felul de mâncări care mai de care mai interzise din punct de vedere medical, o să vedem că tuturor le pasă. Nu-i vorba de spiritul sărbătorii, cât de mâncare şi băutură. Şi de un număr mare de tâmpiţi alăturaţi.
– Orice facem, musai să fie ordonat, organizat şi sancţionabil fără discuţie. Altfel, ajungem să avem legi contra anumitor infracţiuni şi infractorii care le-au realizat să negocieze cu poliţiştii încadrarea. Nu avem ordine şi disciplină, nu avem nimic. Aici nu e partea individuală, în care ordinea e pentru proşti că geniul se descurcă şi în haos. În orice comunitate, sancţiunile musai transcend orice rang social. Aceeaşi lege pentru toţi, altfel apar problemele.
– Dintotdeauna şcoala românească a fost tâmpită. Cei care au excelat, au făcut-o pe propriile puteri, nu datorită şcolii. Şcoala ca instituţie a fost doar un mijloc de îndoctrinare. Unii copii şi profesori au fost de excepţie, fără îndoială, dar asta li se poate datora doar lor şi celor care i-au susţinut. Nici o şcoală care nu pune preţ pe individualitate, şi a cărei materii nu sunt adaptate fiecărui copil nu este o şcoală bună. Dar e mai bună decât nimic. Prin urmare, dacă şcoala nu s-a modificat simţitor, înseamnă că e vorba de altceva.
De aia dau vina pe libertatea presei, sintagmă destul de ciudată având in vedere faptul că eu consider că libertatea presei e necesară. Mă refer la faptul că indivizii deştepţi de pe la noi, fără scrupule, şi aici dau exemplu pe Diaconescu cu oteveul său, au îndobitocit naţiunea. Desigur, prost ar fi fost dacă n-ar fi profitat, însă nu este moral ce au făcut televiziunile. De la bingo la emisiuni tâmpite, la reality show-uri care numai reality nu sunt, gen trădaţi din… sau fata lui … apăi ne-au dus naibii cu totul, că oamenii dacă nu au ce alege, preferă să-şi îngroape luciditatea şi raţiunea cu vreo 10 beri şi o emisiune la care râde de prostia altora. Totul e să nu fie el în cauză. Asta ne aduce aproape de faliment, îndobitocirea, iar ceea ce nu pricep nici ziariştii nici ştiriştii, nici mogulii şi nici politicienii este că tot rahatul ăsta le va exploda în plină faţă.
Chiar vorbeam cu iubirea vieţii mele despre ce se poate întâmpla cu ţara dacă intră în faliment? Nimic nou, îi spuneam eu. Certurile vor continua, consiliu monetar vom avea, practic vom avea pe cineva care să ne administreze ţara. Şi probabil că ne va fi mai bine. Ei, având în vedere că amândoi lucrăm în sistemul bancar, deci nu avem o meserie, probabil că ne va fi destul de greu cu creditele şi alte chestii dacă rămâne măcar unul pe dinafară. Însă per ansamblu, va fi mai bine pentru ţară. E drept că dacă ne administrează nişte băieţi de prin Austria, Elveţia sau alte ţări de-astea vom avea nişte surprize sigure (mai ales pentru oamenii care încă mai cred în Moş Crăciun şi se plâng că „de ce nu ne creşte guvernul salariile”), inclusiv la nivelul şomajului şi la evoluţia cursului de schimb, însă vom avea o fiscalitate din nou previzibilă şi o creştere aproape sigură a economiei, după colaps. Condiţia e să nu ne administrăm noi, pentru că pentru orice firmă sau ţară e extrem de distructivă sintagma „aşa s-a făcut şi până acum”. Orice ţară ce intră în faliment poate să iasă din faliment. Problema pentru clasa politică de acum (şi aici includ şi sindicaliştii) este că ei în mod sigur vor pierde totul. Atunci, când se va vedea exact că toate aburelile servite de aceştia pe tavă în ultimii 20 de ani sunt tocmai… abureli, şi că tot ce ei spuneau că nu se poate, se poate. Şi îşi vor lua un şut în fund, de la naţiune şi de la istorie. Pentru că prin ce am trecut noi în ultimii 20 de ani va putea fi comparat cu comunismul şi alte astfel de aberaţii ale istoriei. Ce-i mai rău, să omori cu sânge rece 1.000, 10.000 sau 100.000 de oameni, sau să laşi să moară din punct de vedere educaţional, moral şi economic o ţară întreagă de aproape 21.000.000 de oameni? Pentru ce să bagi bani în biserici şi în parlamente imorale, în afaceri publice ilegale şi în emisiuni prosteşti de manipulare, când oamenii mai au puţin şi devin negativi la bani? Pentru că tot ce au făcut ei până acum nu se va vedea în următorul an, ci în următorii 100 de ani, cât trăiesc generaţiile astea de acum, chit că-i vorba de pensii, de salarii sau de bunăstarea, idealurile şi fericirea unei întregi naţiuni. Că începutul e făcut, mai ales dacă în următoarea lună va scădea consumul cu 10%. Când la Carrefour sau la Kaufland, sau la Auchan sau la Billa, sau … oh… culmea culmilor… la Metro, va fi pauză de clienţi, apăi criza e pe terminate. Dar şi naţiunea. Pentru că ultimul refugiu al consumatorilor este mâncarea. Când se vor trage şi de la asta, înseamnă că sistemul e pe ducă.
Însă, până la următoarea revoltă, sau la prima noastră revoluţie adevărată şi cinstită (dacă om avea parte de aşa ceva), vă zic vouă, în purul stil al lui Caragiale:
– Om trăi şi-om vedea, vorba orbului…
