Progresul, intamplarea si natura umana

Citind istoria de la un cap la altul, vedem ce s-a petrecut. Desigur, istoria a fost scrisa de învingători, a fost manipulată, a fost rescrisă de multe ori pentru a modifica trecutul amintit. Uneori s-a reuşit, alteori nu. Au apărut eroi mitici, uneori chiar ridicaţi la rangul de sfinţi, alteori au fost pur şi simplu uitaţi. S-au născut imperii, au dispărut civilizaţii, am uitat mult ca specie. Multe păreri există pe tema asta. Desigur, nu putem judeca o specie întreagă luând în considerare criteriile unei singure civilizaţii. Ceea ce nouă ni se pare acum corect, moral, just şi evident, în trecut au existat civilizaţii care au considerat exact inversul. Poate în viitor vom fi şi noi judecaţi la fel. Nu avem de unde şti ce ne aduce viitorul, nici care va fi rezultatul acţiunilor noastre pe termen lung.

După cum spuneam şi aici, progresul nu cunoaşte moralitate. Putem să justificăm orice, în virtutea dictonului machiavelian „Scopul scuză mijloacele”, însă la urma urmei trebuie să fim împăcaţi cu alegerile făcute. Etica, educaţia civică, logica, toate acestea au un scop definit. Nu ştiu dacă aţi citit vreodată ciclul Fundaţia, de Isaac Asimov. Şi mai ales ultimele 3 cărţi, scrise nu de el, ci doar acceptate de fundaţia Asimov.

În acea Fundaţie deja celebră, se aşterne istoria omenirii pe câteva zeci de milenii. Acolo se pot vedea cum anumite decizii ce par foarte bune şi logice, pot avea efecte foarte distrugătoare. Bine, lăsând la o parte science-fiction-ul, ideea e interesantă, deşi uneori nu prea credibilă. Însă, dacă stăm să ne gândim, războiul, minciuna, duplicitatea, trădarea, lăcomia, toate fac parte din natura umană. Nu pentru că am vrea noi să fie, ci pentru ceea ce ne arată Istoria. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost individualişti. Bineînţeles că au existat şi excepţii, însă acestea sunt exact asta – excepţii. Au luptat oamenii în războaie din o mulţime de motive, două fiind predominante: religia şi cucerirea, chiar dacă unele războaie au avut şi efecte pozitive. Au existat războaie ce ar fi trebuit să împiedice alte războaie („The war to end all wars”) – evident nereuşite. Au existat chiar minciuni cu efecte benefice. În timp, uneori, răul a dus la bine şi binele la rău. Foarte greu ne dăm seama ce are efecte benefice şi ce nu. Din istorie, însă, putem să observăm un lucru important, care mi-a fost arătat de un bătrân profesor: fiecare civilizaţie care a stagnat, a pierit. Când Roma a stagnat, ca şi progres, ca forţă motrice a ideilor, a creativităţii, a adaptabilităţii, a căzut pradă „barbarilor”. Dacă nu avem progres, avem distrugere. Firea noastră asta este, fie învăţăm din curiozitate, fie forţat.

Vezi si:  De prin Bucuresti

Oare, ştiţi cât de aproape a fost civilizaţia vestică de a dispărea? În evul mediu, evul întunecat, când orice semn de ştiinţă era considerat erezie, când o mână de oameni aveau sub cheie cunoştinţe grandioase, dar pe care nu le împărtăşeau cu nimeni, a apărut Ciuma, ucigând între 45% şi 50% din populaţia Europei în doar patru ani, şi dispărând abia în secolul 19. Înaintea Ciumei, sănătatea era în mâna bisericii, însă după ce au murit 40% dintre europeni, au apărut o serie de îndoieli cu privire la acest lucru, apărând progresul (chiar dacă sub forma alchimiei, sau alte astfel de „ştiinţe”) în medicină, progresul în gândire. În evul întunecat, nu exista progres, totul stagnând, pentru că a gândi diferit era în mod automat erezie. Doar printr-o calamitate de mărimea Ciumei a apărut Renaşterea, forţând oamenii să gândească altfel, să se adapteze la realitatea existentă atunci. Poate că Renaşterea apărea şi fără Ciumă, dar poate că mult mai târziu – biserica deţinând controlul asupra tot ce exista, de la gândire, la alegerea regilor. Calamitatea a scos la iveală deficienţele de gândire şi a creat o clasă de oameni care au început să-şi pună întrebări şi să caute răspunsuri – generând Renaşterea europeană.

Asta vroiam să evidenţiez – puţini îşi pun problema factorilor catalizatori ai progresului, şi oricât ne-am dori noi să credem, ceea ce a generat binele, ceea ce a determinat crearea bunăstării, a fost exact răul. Dacă n-ar fi întunericul, cum am şti ce e lumina? 😛

Deşi, mai nou, în ultima sută de ani, a început şi curiozitatea să-şi facă simţită prezenţa ca factor generator de progres, chiar şi fără probleme întunecate. Dar despre asta, în episodul următor…

Cauta pe www.DexOnline.net orice cuvant sau expresie pe care n-ai inteles-o in articol.